Mihaela Miroiu: M-aș bucura enorm ca, in timpul vieții mele, să nu mai fie deloc nevoie să fiu feministă fiindcă misoginismul, sexismul și patriarhatul sunt deja istorie

Cum s-a schimbat mentalitatea după 30 de ani de democrație? – mai este definită femeia ca fiind soție, mamă, gospodină, om al muncii? Ce s-a pierdut, ce s-a diluat și ce s-a câștigat în acești ultimi ani în raport cu statutul femeii?

În anul 2000 am coordonat o cercetare la scară națională despre percepția rolurilor de gen. Rezultatul a fost mai rău decât ne așteptam. Toată ideologia egalitaristă a comunismului a fost o vorbă în vânt. Oamenii, bărbați și femei, erau copleșitor tributari patriarhatului tradițional în relațiile de familie și în percepția rolurilor de gen în societate. În anul 2018 Centrul Filia și Laura Grunberg au coordonat un alt barometru. Cam 25-30% dintre oameni s-au mai emancipat între timp. Mai ales femeile.

Este mai dificil pentru femei să ajungă și să se mențină într-o funcție de lider? De ce?

E dificil să ajungă fiindcă e greu să accepte toți  oamenii că femeile au cap și că pot să îl folosească în sensul de a-i conduce pe alții. Cultura misogină multimilenară nu se dă bătută. E greu pentru femei, dacă nu sunt celibatare sau divorțate fără copii, să își împartă mintea și timpul ca să le facă pe toate bine. E greu să te supună lumea mereu la dublu standard de judecată, să îți măsoare, nu doar prestația profesională sau politică, ci și hainele, figura, tonul, poșetuța. Dacă dai importanță la toate acestea ești o fâță cochetă, nu ai cap decât pentru țoale. Dacă nu le dai importanță ești șleampătă. Dacă vorbești blând ești moale și slabă. Dacă vorbești mai aspru și neutru ești o scorpie fără suflet. Avem o lege care ar asigura contracararea acestor neajunsuri: Legea egalității de șanse. Nu se aplică nici un singur articol din această lege.

Există voci care sugerează că feminismul se situează într-o zonă străină de feminitate. În ce relație se află de fapt feminismul cu feminitatea?

Există și variante misogine de feminism. Anume cele care cred că modelul masculin e normă și trebuie urmat, dacă vrei să fii egală cu bărbații. Există variante de feminism care consideră că experiențele și particularitățile femeilor sunt avantaje, nu handicapuri (sarcina, nașterea, hrănirea din trup, o atașare mai mare de etica grijii, o atașare mai mare pentru cooperare în defavoarea conflictului, o relație mai empatică față de ființele vii). Chiar și faptul că femeile țin mai mult să aibă o imagine mai încărcată de îngrijire și frumusețe. Problema nu este aceea că femeile seamănă cu bărbații în multe privințe și diferă de ei în altele. Ci de felul în care sunt evaluate aceste diferențe. Pe scurt, dacă, de exemplu, educația și sănătatea s-au feminizat, este acesta un motiv să fie tratate ca mai puțin importante decât armata sau poliția? Să fie mai prost plătite și mai puțin prețuite? Pe noi nu ne îngroapă sexismul ca diferențe, ci sexismul ca discriminare a femeilor în privința demnității, prețuirii, plătirii și considerației egale față de ele.

Ce aduce de fapt feminismul într-o societate? Restabilește o demnitate a femeii? Și dacă da, în raport cu ce?

Feminismul nu este un scop, ci un mijloc: ideologic, politic, civic, cultural, prin care femeile și bărbații umaniști și democrați doresc să pună în drepturi demnitatea femeilor ca egalitate în fața legii, ca egalitate de tratament, de șanse, ca muncă egală la valoare egală, ca răsplată egală, inclusiv la nivel simbolic, a realizărilor lor. Mai ales, să nu mai fie candidate la sărăcie absolută și să poarte singure povara materială a creșterii copiilor. Nu mai vorbim despre cerințele minimale ca femeile să nu mai fie agresate sexual, violate, traficate, hărțuite, bătute, umilite sau ucise pentru că sunt femei și sunt considerate mai degrabă bunuri de folosință sexuală și gospodărească decât persoane. Am declarat și mai declar asta ori de câte ori pot. M-aș bucura enorm ca, in timpul vieții mele, să nu mai fie deloc nevoie să fiu feministă fiindcă misoginismul, sexismul și patriarhatul sunt deja istorie.

Există un profil (social, mentalitar) al militantei feministe?

Nu aș vorbi deloc de un profil, ci de mai multe. În primul rând pentru că există multe tipuri de feminism, ideologic vorbind: liberal, socialist, marxist, existențialist, radical, ecofeminism etc. Sunt deja patru etape (valuri) ale feminismului. Există femei confruntate cu situații limită de violență și sărăcie. Există femei nedreptățite profesional sau social. Există femei de mare performanță științifică lipsite de șanse să fie, de exemplu, în Academie. Există, la fel, organizații cu profiluri diferite. Militantismul în sine îmbracă forme diferite: artistic, civic, politic. Se manifestă la nivel de creație, publicistică, la nivel de acțiune civică și protest, ca lobby, ca militantism politic. Este loc pentru toate și sunt toate binevenite, mai ales dacă fiecare acceptă că e loc pentru toate și că o apartenență sau o formă nu le exclude pe celelalte.

Te naști feministă, ești feministă prin natura ta sau devii feministă?

Te naști copilă, fetiță. Minunat. La fel de minunat e și să te naști copil băiat. La naștere suntem scutiți de ierarhizări. Apoi ele încep: sexul superior, sexul care are voie și nu are voie, sexul tare și slab, sexul predestinat să facă ceva anume și cel predestinat să facă ce vrea. Sexul îngrădit și sexul liber. De aceea folosim termenul gen. Toate acestea sunt învățate, educate, dobândite. Nu ne naștem feminini și masculini, ci fete sau băieți ca diferențe anatomice. Învățăm să fim fete sau băieți. Nu ne naștem misogini și nici feminiști. Învățăm să fim asta sau nu învățăm. În ceea ce mă privește, m-am acceptat ca femeie în ziua când am născut un copil. În rest am văzut că avantajele le are celălalt sex. Feministă am devenit prin filosofia feministă. Mi-a ajuns prima carte de acest fel ca să mă „convertesc” cu totul, la prima inițiere culturală. Eu însă cred că, în mod tacit, străbunica era o mare feministă. La fel și bunica.

 Și atunci, feminismul ține de educație, de emancipare sau este o chestiune de asumare personală?

De toate trei. Fără educație nu știi ce ești. Fără emancipare nu îți găsești drumul spre libertate. Fără asumare ești tare debusolată și nu știi exact ce vrei pentru tine și pentru altele.

În România – are feminismul și o susținere la nivel instituțional?

Există o instituție cu reputația de „cuib de vipere” în care se petrec educația, cercetarea, din care este inspirat militantismul civic și politic în ultimii 25 de ani, în mod constant, fără ezitări, indiferent de atacurile exterioare. Este Școala Națională de Studii Politice și Administrative din București. În acest sens este o instituție singulară. Aici sunt formați la nivel masteral, în ultimii 22 de ani, specialiștii în gen și politică. Ei îi formează pe alții, ajung în organizații sau le creează, produc cunoaștere, influențează legislație și politici. Universitatea București găzduiește de câțiva ani un masterat de profil, care, la rândul său formează oameni capabili să influențeze emanciparea și egalitatea de șanse. Universitatea Babeș-Bolyai are o secțiune de studii de profil. Există partide politice deschise la o astfel de abordare, mai ales cele noi (pe vremuri recente mai erau și liberali deschiși, ba chiar și socialiști). Există și se dezvoltă organizații neguvernamentale foarte importante în context. Există coaliții împotriva violenței domestice ale multor organizații. Exisă edituri deschise, mai ales Polirom. Există, desigur, instituții create de stat: Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și Agenția Națională pentru Egalitate de Șanse. Pe scurt, comparativ cu vecinii est-europeni stăm mai bine din acest punct de vedere.  

Care sunt principalele piedici (mentalitare, instituționale) de care se lovește adesea feminismul?

Lipsa de cultură umanistă și democratică. Teama că feminismul le ia ceva bărbaților misogini. Teama femeilor că nu vor mai fi acceptate, apreciate și promovate dacă vor trece drept răzvrătite față de tradiția patriarhală. Ideea puțină și fixă că femeile vor să ia locul bărbaților și să îi alunge pe aceștia din poziții de putere, așa cum au făcut ei prin tradiție multimilenară. Eu desfid orice femeie care face din feminism o armă misandră. Noi vrem, de fapt, paritate, parteneriat și egalitate de șanse.

În ce măsură susțin bărbații mișcarea feministă în România?

În toate instituțiile despre care am vorbit anterior au existat și există bărbați pro-feminiști. Așa au fost și sunt toți rectorii SNSPA. Așa sunt mulți colegi bărbați. Șeful CNCD este pro-feminist. La masteratul de profil vin și bărbați, unii la toate cursurile, alții la unele cursuri. Cei mai mulți sunt aliați excelenți și în cercetare și în lobby, chiar și în proteste. Și consideră propriul lor feminism un mare câștig. Avem bărbați care au lucrat la nivel doctoral pe astfel de teme și lucrările lor au devenit o sursă bună de documentare și înțelegere. Directorul editurii Polirom a avut inițiativa unei colecții de carte de profil. La fel și directorul editurii Tritonic. Unii dintre politicienii importanți au susținut legile de nediscriminare și Legea egalității de șanse, chiar și Legea concediului parental. Există redactori de reviste literare și de ziare care ne-au susținut. Ei știu că nu e cu putință un umanism fără feminism și nicio democrație fără reprezentare egală a intereselor femeilor. Și că o umanitate în care femeile își dezvoltă neîngrădit capacitățile și talentele este mult mai completă și mai bună.

Și întrebarea revers – există un profil al militantului antifeminist?

Militantul antifeminist are uneori și o soră antifeministă. E greu să înțelegi de ce acești oameni nu vor deloc să înțeleagă ce este și ce urmărește feminismul. Își inventează un pericol uriaș căruia trebuie să i te opui cu toate forțele și toate invectivele din dotare. Sau poate că înțeleg foarte bine că este real un pericol pentru misoginism și patriarhat, că aceste trăsături sunt adânc înrădăcinate în propria lor identitate, îi fac să se simtă bărbați (ca sex superior) și nu găsesc o altă cale să se simtă la fel de bărbați, dar mult mai senini (ca sex egal în drepturi).

Care este raportul feminismului cu preceptele religioase? Și mă refer în mod special la raportul feminismului cu religia „instituționalizată”.

Eu cred că feminismul se împacă minunat cu perceptele Evangheliilor: să ne iubim aproapele ca pe noi înșine, să îi tratăm pe ceilalți așa cum vrem noi să fim tratați, să fim blânzi și milostivi, să nu îi judecăm pe alții, să ne dăm și cămașa pentru cel aflat în nevoie, să nu ridicăm piatra împotriva altui om decât dacă suntem neprihăniți, să nu ne irosim talanții (talentele și capacitățile), să însetăm după dreptate. Iisus este întruchiparea iubirii și grijii. Virtuți foarte feminine, de altfel. Feministele mozaice, islamice, budiste, găsesc, la rândul lor, un sprijin în perceptele Cărților Sfinte ale religiilor lor.

Cu religia instituționalizată, depinde. E greu să te împaci, de exemplu în ortodoxie, cu prevederi veterotestamentare legate de diferențe mari la ritualul de botez la fete și băieți (fetele nu sunt duse în altar, băieții da), cu moliftele de curățenie pentru mame: la trei săptămâni dacă ai născut un băiat și la șase, dacă ai născut o fată, cu ritualul de căsătorie în care el devine cap și ea trup. La catolici e greu să te împaci cu respingerea divorțului când căsătoria e plină de abuzuri nenorocite. E greu să te împaci cu interdicțiile legate de planificarea familială și cu păstrarea sarcinii în orice condiții (chiar și de incest sau viol).

Există desigur și feministe liber-cugetătoare care nu au cu ce se împăca. Eu nu sunt liber-cugetătoare. La mine e mai problematic. Devin țintă și pentru unii și pentru alții.

Cunosc însă și preoți care au simpatii feministe. Care joacă un rol foarte bun în viața femeilor victime. Le sprijină, le ajută, le caută chiar și avocați pentru divorț când e de netrăit. Lumea asta e complicată. Poate că nu e bine să judecăm pripit, să înlocuim nu înțelegerea cu etichetările.

Este frumusețea  – și mă refer la femei și la relațiile profesionale dintre femei și bărbați  – un dezavantaj sau un avantaj în societatea contemporană?

Frumosul, la fel ca și adevărul și binele sunt sub un mare atac. Sigur că ele nu există în sine, ci doar într-un context. Cine crede că frumusețea e un dezavantaj mă lasă perplexă. Numai că atunci când îmi trimit copilul la școală, merg la medic, am nevoie de sprijinul unui funcționar, când am nevoie de cineva care să îmi facă pedichiura sau să îmi repare dinții, frumusețea ca aspect nu este pe primul loc pe listă. Nu e nici în prietenie, nici în colegialitate, nici în vecinătate. Dacă toți acești oameni sunt și frumoși, mai ales la suflet, e minunat și viața e mai bună.